O întrebare pe care o primesc des la cabinet este “de ce este atât de greu să facem schimbări, să învățăm moduri mai sănătoase de a gândi și a simți?” Răspunsul ar suna cam așa: “pentru că mintea este o chestie deșteaptă și ea nu face lucruri aiurea”.
Ce înseamnă asta? Mintea noastră funcționează după două reguli de bază: 1. vrea să se simtă tot timpul în siguranță emoțională și practică și 2. nu tolerează incertitudinea. Așadar, nevoia noastră de bază ca oameni este să ne simțim constant protejați și iubiți (acesta este un deziderat). Într-o primă parte a vieții noastre, în copilărie, această nevoie ne este exclusiv îndeplinită de către persoanele semnificative din jurul nostru (părinți, bunici, familie extinsă) care ne iubesc cum știu și pot ei mai bine. Pe de altă parte, asta înseamnă pentru mintea noastră că uneori, confruntându-se cu realitatea, nu se va simți în siguranță deplină (amenințarea dezideratului) și atunci va apela la cea de-a doua regulă: pentru a nu simți incertitudinea (“oare părinții mei mă vor mai iubi dacă vor afla ce notă mică am luat azi la test?”), va apela la mecanisme de apărare: fie va evita să se confrunte cu realitatea (în acest caz nu va împărtăși cu părinții nota primită) sau, din contră, va supracompensa (promite că la următorul test va lua nota cea mai mare), ori va sta să se gândească la cele mai negative scenarii (cum părinții vor fi foarte supărați pe el/ea pentru nota primită). Astfel, mintea “rezolvă” momentan amenințarea percepută și cel mai probabil va apela la aceeași strategie și în următoarele situații.
Care este costul pe termen lung? Costul apare din faptul că, fără să ne dăm seama, vom duce cu noi aceste strategii și în perioada adultă, doar că de data aceasta nu va mai fi vorba de o notă la școală, ci de relațiile noastre de iubire, prietenie, sau de muncă. Așadar, de-a lungul istoriei noastre de viață, mintea noastră a învățat prin repetare și automatizare (implicit, inconștient) strategii care să o apere pentru momentele de “atunci și acolo”, dar care nu mai funcționează pentru momentele de “aici și acum”. Astfel, provocare în procesul de psihoterapie este de a identifica și schimba în mod conștient strategii pe care mintea le-a învățat și exersat în mod inconștient, de-a lungul vieții, prin procesul de încercare și eroare, până când a automatizat anumite moduri de gândire.
Vă invit să reflectați la următoarea întrebare ori de câte ori vreți să dați vina pe mintea voastră că “face lucruri aiurea”: “oare în ce moment al vieții mele a funcționat pentru mine să simt și să gândesc astfel și acum nu mă mai ajută?”. Acesta este primul pas spre schimbarea înspre bine pe care cu toții ni-l dorim!
Pentru o viață cu sens și semnificație!